Am chef să ascult Coldplay. Ascult Coldplay. Aştept de vre-o jumătate de oră să mi se încarce o pagină de Mozilla. Nu e din cauza netulul. Merge destul de ok, dar aşa face el, figuri. Mda. Nevoia mă trimite la Internet Explorer. Hello, my… friend? Poftim, pe ăsta merge mai bine. Sigur! Îmi dădu eroare! Ce poate fi mai minunat de atât? Multe.Nu mai sunt în stare să scriu nimic. Nici măcar temele. Chiar atât de trist am ajuns? Neee, sunt oameni care au ajuns mai trist decât mine, mult mai trist. Şi tot ajung… Îmi trec o mie de gânduri prin cap, dar se ciocnesc şi nu mai pot să scriu nimic.
Allelujah! S-a deschis Firefoxu! Thanks to Heli’s blog!
Doamne ce aberaţii... Toată viaţa asta de moment e o aberaţie... cu cipuri şi Apocalipse şi urmăriri de telefoane şi toate bullshiturile astea care te fac să te gândeşti la toate chestiile posibile în lume... E aşa de aiurea şi de ciudat. Oamenii aleargă mai repede ca furnicile în muşuroi... Aleagă de colo colo pe stradă cu telefoanele în mână, grăbiţi, cu faldurile fustelor în vânt, cu servietele în mână şi cu prea multe-n gând... Asta este. Ne-am născut obosiţi. Dar e oare asta o scuză? Dacă tu crezi în ceva cu adevărat... atunci există sau se va întâmpla. Îmi aduc aminte că atunci când eram mică credeam cu atâta tărie în Moş Crăciun încât nici nu vroiam să aud argumente contra. Până într-o seară, când aveam vre-o 11 ani şi mama m-a luat repede de mână să mergem în cameră şi să mă ajute să fac patul. Între timp, tata s-a dus la maşină să ia cadourile şi când a intrat în casă am auzit foşnituri... atunci mi-am dat seama. M-am simţit oarecum prost să aflu că Moş Crăciun nu e decât poate cea mai des folosită minciuna de către părinţi, dar încă mai cred, acolo, adânc, undeva, că el există. Că e un moşuleţ cu barba albă, ca-n filme, dar cu chip de Dumbledore şi o haină luuunga, roşie. Moş Crăciunul meu e firav şi blând, cu chipul plin de amintiri şi poveşti. E obosit, nu mai poate face nimic. Ş-apoi, de unde toate filmele americane cu Craciun? Trebuie să fie ceva p-acolo...! Aiurea, pueril, absurd.
Revenind la cipuri... e posibil să nu fii auzit că ăştia (nu ştiu care) vor să ne pună cipuri în mâini... mda, de la urmarit telefoane se trece la pierderea totală a vieţii intime. Nu că-i mirobolant? Se spune că vor să desfiinţeze casele de marcat, astfel încât să nu mai fie oamenii nevoiţi să umble cu cash sau cu cardul după ei. Nu dom’le, nimic mai simplu decât un frumos cip. Vor să pună în toate chestiile posibile cumpărabile cipuri d-ăstea şi în noi, astfel încât, atunci când noi mergem de exemplu să cumpărăm o ciocolată de la un supermarket, mergem frumos la raftul cu ciocolată, luăm una, ieşim afară din magazin, iar senzorii ăia sau ce mama mea o-r fii scad bani din contul tău bancar, prin cip. Sau ceva de genul ăsta. Problema ar fii că... poţi să-ţi iei adio de la viaţa personală. The chip va ştii TOT ce faci. Când îţi faci laba, cu cine vorbeşti, ce mănânci, unde te duci, tot! Şi sunt comentarii cum că ar putea să-ţi controleze şi mintea. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre acest subiect... :
http://romaniatotalitara.wordpress.com/2009/01/20/microcipul-si-antihristul/ Ce scrie în capitolul 13 al Apocalipsei; "... peste toata semintia si poporul si limba si neamul. Si i se vor inchina ei toti cei ce locuiesc pe pamant, ale caror nume nu sunt scrise, de la intemeierea lumii, in cartea vietii Mielului celui junghiat. (Apoc. 13:8)".
"Si ea ii sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte, incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei sau numarul fiarei. Aici este intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei; caci este numar de om. Si numarul ei este 666. ".
Ce înţelegem noi din asta, copii?
Aş fii vrut să dezbat mai multe teme filosofice şi chestii, doar că nu mă mai simt deloc în stare. Profesorii la şcoală mă torturează să le scriu piese şi compuneri şi nu înţelege nimeni că momentan eu sunt o epavă. Începutul acestui fenomen îl ştiu, dar continuarea nu, pentru că nu e aceeaşi cu începutul. Viaţa mea ar fii fost mult mai uşoară dacă ar fii fost vorba doar de început, aş fii avut probabil pe cine să dau vina, dar acum... nu mai am pe cine să dau vina având în vedere că ce era înainte pentru inculpat a trecut... da, bă, uite! Poftim! Fii fericit! Eu sunt... cel puţin din punctul ăsta de vedere... că restul merg cam prost ). Just friends, btw! :D Şi totul e perfect.
Pe de altă parte... mă aflu într-o confuzie... sau nu mă aflu decât în imaginaţia mea (cel mai sigur). Nu ştiu dacă da... sau dacă nu... Ş-apoi... nu strică măcar câteva zile în care să nu mă mai gândesc la nici un mascul în genul ăla? Acum încerc să pun o piesă lipsă la un puzzle dintr-o singură piesă, chiar... şi nu ştiu dacă merge sau nu... Rămâne de văzut... timp e destul iar eu nu trebuie să-mi încalc nici jurământul.
Hopa. Am scris mult şi am scris multe prostii fără sens ) Mă întreb dacă şi-a irosit cineva timpul să citească... dacă da, mersi! Şi scuze pentru daune!
“Am pitici pe creier. zâmbeşte ea copilăros.
Încearcă să îi vizualizeze piticii care se plimbă liniştiţi pe creierul ei. Îi vede. Sunt doi pitici hazlii şi rânjiţi carese ţin de mână. Sunt ei doi.
[chestie scrisă în ore, mai acu două-trei săptămîni.]
Deci? Cine mai are pitici pe creier?
P.S. Happy Valentinu! Pentru cine are parte (de carte).
