Ştii cum e atunci când eşti singur?
Ştii cum e atunci când ştii că un om nu are încredere în tine?
Bine, atunci înseamnă că nu mai am de scris nimic.



E dureros să te considere lumea bârfitoare când tu chiar eşti una, şi consideri că nu eşti. E dureros să nu aibă lumea încredere în tine. E frumos să bârfeşti, până la o anumită limită. sau uneori se ajunge atât de departe încât persoana respectivă află şi... s-a dus cu bârfa. toată lumea bârfeşte. de la copii mici de 6-7 ani până la oameni de 60-70 de ani(mai ales)... băbuţele bârfesc despre Alfonso şi nenorocita aia de Carmencita care dă bârfa în sat că are un copil cu Alfonso, despre nenea Vasilică de la etajul trei care e somnambul, despre copii necomunişti de pe stradă(am avut onoarea), despre fii-meo Ionel care a ajuns aviator şi călătoreşte lumea largă, mai o amintire din tinereţe, despre Sandra Brown sau o ultima revistă cumpărată de rebusuri. la o ţigară, pe o bancă sub un copac prietenos, doamnele îşi exprimă părerile şi impresiile despre tot ce e în jur.

Eu nu. şi nu vreau să ajung aşa.

Toată vara asta am stat şi am bârfit. subiectele principale fiind, bineînţeles, adoraţii noştrii. eu îl aveam pe nefericitul, Bianca pe idiotul, Heliana o relaţie aiurea şi fără sens cu un ou, Ana fericită-nefericită... depinzând de starea actualului prieten. Ioana suferindă şi ea(legătură având şi eu cu asta) Corina... plină de fani. tot ce mişca, indiferent de ce deţinea, subiect de bârfă. ai zice că dăm în piţipongie, şi relativ chiar aşa şi e... şi tocmai asta e ceea ce mă deranjează. că ce s-a întâmplat în vară, acţionează acum.

Aş vrea să fiu o cutiuţă plină cu secrete. un jurnal. jurnalul tuturor. să am capul plin de secrete, să nu mă mai gândesc la mine deloc. şi am hotărât. închid frecvenţa.

Şi, ştii, dragă cititor inexistent, chiar doare. şi doare rău. şi o să mi se facă observaţii, acuzaţii etc. dar n-am să le răspund.